Poet de o tulburătoare spectaculozitate, lăsînd literaturii române singularele, incitantele sale „Cîntice ţigăneşti”, Miron Radu Paraschivescu, bucureşteanul prin naştere, urmează la Cluj liceul şi Institutul de Arte Plastice. Rămîne în oraşul de pe Someşul Mic, fiind şi primul redactor şef la „Almanahul literar”, o revistă cu viaţă scurtă (1949-1954), cu o apariţie de doar 50 de numere, dar constituindu-se într-un veritabil nucleu literar al efervescenţei, continuată de „Steaua”, din mai ‘54 şi pînă azi. Încă din vara lui ‘49, se pregătea apariţia unui almanah literar, număr unic. La propunerea şi îndemnul lui Ioanichie Olteanu şi A. E. Baconsky, printr-o strategie inteligentă, păcălind astfel autorităţile, M.R.P. transformă un almanah de sfîrşit de an într-o revistă lunară, al cărei prim număr apare în decembrie. Entuziast şi cu atuul de ilegalist, M.R.P. obţine undă verde de la Bucureşti pentru revistă. Sănătatea precară şi un sistem nervos care-l mistuie îl determină să urmeze tratamente medicale riguroase (1948-1949). De aici şi speculaţiile unor biografi în legătură cu descinderea lui Geo Dumitrescu la Cluj. Adevărul este că firavul muntean este trimis de partid spre a-l proteja pe M.R.P. de comiterea unor greşeli ideologice, dar, în subsidiar, de a provoca o ruptură între acesta şi Baconsky. Locuieşte pe str. Şt. O. Iosif, într-o casă de serviciu, în ea perindîndu-se, după plecarea sa, şi alţi scriitori. Aşadar, un soi de parohie literară, ea devine şi loc privilegiat al unor momente istorico-literare transfiguratorii. Noua revistă şi cenaclul literar „Lupta Ardealului” revigorează viaţa literară clujeană şi amplifică tonusul creativ, instituind, totodată, un nou mit al creatorului, potrivit căruia nu poetul face poezie, ci poetul se face prin poezie. M.R.P. frecventează şedinţele cenaclului, acolo unde se formase deja o pepinieră de scriitori tineri foarte activi, afirmîndu-se cu poezie nouă, tematică. Îi apropie de „Almanahul literar”, publicîndu-i. Prin iunie ’51, însă, demisionează, la pupitrul de redactor şef urmîndu-i Geo Dumitrescu. Temperamental, inovator şi prolific, autorul „Laudelor”, „acest document ultim al bietei mele conştiinţe lirice” (dedicaţie către Edi Pamfil, 28.XI.959), şi al „Declaraţiei patetice” este un „degustător” de experimente literare. Cu o viguroasă lirică a fervorii compozite, demiurgice şi, deopotrivă, a îndoielii,  traducător şi gazetar, cu o fermecătoare siguranţă a valorii sale artistice, pozînd cu suave disimulări într-un modest urmaş al marilor poeţi, pe care-i invocă drept maeştrii la care a ucenicit, un moralist, M.R.P. rămîne poetul dialecticii iubirii faţă de oameni. El se revendică din „Speţa Păguboşilor”, adică a generoşilor nobiliari, facilitînd marea deschidere a poeziei româneşti contemporane.

Blestem de dragoste

Cînd ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi la cap de pod,
cerşetor slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curvuştină,
să rămîi sfrijit ca paiul,
urle-ţi ghiersul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topieşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumînare!

Să nu fie boală rea,
care-n tine să nu dea;

Ardi-te-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
cînte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorît de vie,
cînd m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.

Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lăsat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!

Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţii,
să-mi săruţi ţîţa şi gura
şi să-mi stingi din sîn arsura,

vedea-te-aş tot cum te ştiu:
nalt, bălan şi cilibiu,
cu ochii arzoi ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!