În cea mai recentă premieră a lui Andrei Şerban, Pethő Anikó se caută şi nu se găseşte

În pelicula regizată de Ingmar Bergman în 1972, „Strigăte şi şoapte”, Agnes e o femeie apropiată de vîrsta a doua, prinsă între viaţă şi moarte din cauza unei boli intratabile. În adaptarea scenică a filmului suedez, semnată de Andrei Şerban, care a avut premiera aseară la Teatrul Maghiar, Agnes e interpretată de Pethő Anikó. Încă nu are 25 de ani, e plină de viaţă şi se bate cu un rol pe care încă nu-l înţelege. Nici nu-şi doreşte foarte mult acest lucru. Dacă l-ar „termina”, nu i-ar mai rămîne nimic.

- Cum au decurs repetiţiile cu public? Ce reacţii aţi simţit din partea publicului?
- A fost foarte ciudat. În fiecare seară a ieşit altfel spectacolul… Andrei (Şerban – n.r.) a zis că joi a fost cel mai bine. Eu, personal, am simţit că publicul a fost foarte deschis şi a înţeles foarte bine ce am vrut noi să „dăm”.

- Cum a decurs perioada dinainte de premieră?
- A fost un casting pentru cîteva zile, apoi am aflat că eu o să joc rolul lui Agnes. M-am bucurat foarte mult. Am lucrat cu Andrei şi la „Unchiul Vania” (în rolul Sonia – n.r.) şi mi-a plăcut enorm. Repetiţiile au început pe la mijlocul lui decembrie, de atunci am repetat în fiecare zi, de la 11 dimineaţa pînă pe la 8 seara.

- Cum aţi lucrat cu Andrei Şerban, pentru a doua oară în carieră?
- Acum mi s-a părut puţin mai greu. „Vania” e o piesă scrisă foarte bine. „Strigăte şi şoapte” nu e o piesă, ci un scenariu, cu nişte texte în plus de-ale lui Bergman. E un proiect mai neobişnuit. Mai dificil şi mai interesant.

„Nu ştiu cum să joc moartea”

- Cum aţi abordat-o pe Agnes?
- E foarte interesant, că Andrei mi-a spus că nu s-a gîndit la mine cînd a făcut distribuţia, decît după casting. Pentru că aş fi prea tînără pentru acest rol. E adevărat, ea are cancer, e foarte bolnavă şi are cam 30-40 de ani. Mi-e foarte greu să vorbesc despre cum a fost intrarea în rol, pentru că, practic, ştiu ce am făcut, dar nu pot să explic.

- Dar cum l-aţi simţit sau cum v-aţi simţind abordîndu-l?
- Problema personajului este şi problema mea. Am o propoziţie, în piesă, că nu pot, că nu ştiu cum să joc suferinţa şi moartea. Şi exact asta simt. Este o căutare care nu s-a terminat încă.

- De ce Agnes?
- Este o femeie foarte vulnerabilă, dar şi foarte puternică. Mi s-a părut un rol mai provocator decît celelalte roluri feminine din piesă.

- Avînd în vedere că, după rolul din „Vania”, aţi fost remarcată de UNITER, ce aşteptări aveţi de la acest spectacol?
- Să fiu sinceră, nu am nici o aşteptare acum. Cum am zis, sînt tot în căutare. Încă sînt nemulţumită cu rolul.

- De ce?
- Simt că nu e încă terminat. Dar asta e foarte bine. Cînd un actor simte faţă de un rol că „gata, atît este”, nu e bine. Înseamnă că eu, ca actriţă, nu mai sînt interesată, nu mai caut să-i găsesc alte resorturi.

Un film despre atingere

- Dincolo de „onoarea” de a lucra din nou cu Andrei Şerban, ce vă aduce „Strigăte şi şoapte”?
- Am învăţat imens de mult din acest proiect, asta e clar. Andrei e foarte atent la actori şi la mici detalii actoriceşti, observă multe lucruri şi din primul moment ştie dacă ceva este „adevărat” sau nu.

- De cîte ori aţi văzut filmul?
- De trei. M-am uitat la scena morţii nu ştiu de cîte ori, pentru că e foarte bine făcută.

- Cum aţi caracteriza filmul lui Bergman?
- Un film despre probleme foarte delicate: moarte, relaţii… Despre atingere.

- Ce aţi învăţat de la Agnes?
- Nu ştiu. Încă sînt pierdută.

- De la alte personaje?
- De la Sonia am învăţat cît de multă energie pot să am. Aici e exact opusul. Agnes nu mai are energie. E mult mai greu.

Debut în forţă, tot cu Şerban

Pentru rolul Sonia din spectacolul „Unchiul Vania”, în regia lui Andrei Şerban, Pethő Anikó a fost nominalizată la premiile UNITER în 2008, la categoria „cel mai bun debut”. A intrat în trupa Teatrului Maghiar de Stat în septembrie 2007, la 22 de ani, iar de atunci a mai jucat în „Cîntarea cîntărilor” şi „Moartea lui Danton” (ambele în regia lui Mihai Măniuţiu), în „Richard III” (regia: Tompa Gábor) şi „Demonii” (regia: István Albu).

„În film, totul e mai discret şi mai reţinut. Aici, personajele sînt mult mai… extreme. Din punct de vedere actoricesc, trebuie să facem mult mai mult decît în film, să facem totul mai evident”, Pethő Anikó