* Contraste. Din nou un public rarefiat la un spectacol extraordinar
* Piesa „Pacea perpetuă” al Teatrului de La Abadia ne-a reamintit că se pot scrie texte bune şi în vremurile noastre

Pînă acum, spectacolele invitate la Festivalul Uniunii Teatrelor Europene nu au reuşit să facă cine ştie ce impresie. Iată că, pe ultima sută de metri, Teatrul de La Abadia din Madrid ne demonstrează că buricul teatrului mondial nu e numai la Cluj, la Fălticeni, şi nici măcar în România. Un text contemporan, excelent scris de Juan Mayorga, actori foarte buni şi o scenografie impresionantă au demonstrat că se poate face teatru inteligent chiar şi pe texte recente. Cu condiţia să ai cu cine. „Cimitirul este singurul loc pe pămînt unde putem găsi pacea eternă”, scrie Immanuel Kant într-o lucrare mai puţin citată de-a sa, intitulată chiar aşa, „Pacea perpetuă”. Viziunea ar putea fi pesimistă, dacă n-ar fi urmată de speranţa unui viitor mai bun, în care omenirea, după ce a epuizat toate celealte posibilităţi, va recurge la singura soluţie corectă: înţelegerea şi unirea. Textul lui Juan Mayorga foloseşte aceste idei ca pretext: care e preţul care merită plătit pentru această pace eternă?

Patru cîini şi-un om

Personajele piesei sînt patru cîini şi un om. Unul din patrupezi, Odin (José Luis Alcobendas) a fost maidanez, de rasă „inferioară”. Dar are mirosul fin şi îl foloseşte oriunde este bine plătit  - un cîine mercenar. John John (Julio Cortázar) e 40% boxer, 30% rotweiler, 15% pitbull şi 15% ciobănesc german - un cîine neurotic, consumator de calmante. Emmanuel a supravieţuit luptelor ilegale de cîini şi a învăţat filosofia de la ultima lui stăpînă, o oarbă ucisă de o bombă - un cîine filosof. Singurul personaj necîinesc, Fiinţa Umană (Susi Sánchez) este şi cel mai rece şi robotizat protagonist al acţiunii. E ajutat de un cîine veteran, Casius (Fernando Sansegundo).

Teatrul românesc ieftin

Piesa este o parabolă care nu ne vorbeşte despre canine, cît despre noi oamenii. Oamenii cîini, oameni gata să sară la beregata semenilor sau, dimpotrivă, să-i protejeze. Nu e vorba, în piesă, de competiţia între nişte patrupede dornice să cîştige o zgardă de luptător antiterorist, ci de veşnica luptă a omului pentru o situaţie, pentru o poziţie, pentru succes social. Sfîrşitul e unul deschis, ca o întrebare: merită să terorizezi, în numele luptei împotriva terorismului, să ucizi pentru a salva vieţi? Spectacolul (regia şi scenografia José Luis Gómez, efecte sonore extraordinare asigurate de Javier Almela) lasă răspunsul pe seama spectatorului. Un lucru se poate spune: lumea teatrală românească nu a ajuns încă la nivelul care să-i permită abordarea unui text de o asemenea calitate. Teatrul românesc, o comunitate atît de plină de fals, în care efecte ieftine ne sînt servite ca mari descoperiri, unde pe prim-plan par să se fi instaurat perversiunea şi scatofagia, nu este, pur şi simplu, pregătit pentru un teatru atît de plin de umanitate.