* Strateg. Profesorul Nicolae Hâncu, la graniţa între medicină, artă şi cultură
* Acestea sînt plasate în interiorul unui organ esenţial, pancreasul, şi sînt vitale în tratarea diabetului

Insulele din titlu există, formează un arhipelag mai dens şi mai numeros decît cel indonezian. Din punct de vedere strategic, au mult mai mare importanţă decît Insula Şerpilor. N-ar fi rău s-o recuperăm, dar am putut trăi zeci de ani fără ea. Pe cînd, fără insulele de care vorbeam mai sus, am fi cu toţii morţi. Ele nu sînt nici măcar udate de valurile cine ştie cărui ocean. Nu. Sînt plasate în interiorul unui organ esenţial, mic şi cenuşiu: pancreasul. Ele răspund de producţia insulinei, substanţa vitală care ne permite să ne bucurăm de dulceaţa vieţii şi care a fost descoperită de savantul român Nicolae Paulescu. Profesorul universitar doctor Nicolae Hâncu le cunoaşte prea bine: este personalitatea nr. 1 a diabetologiei româneşti. Normal, din moment ce lucrează de peste 40 de ani pentru apărarea acestor formaţiuni mici, dar vitale. Ba mai găseşte timp şi pentru a scrie eseuri şi pentru a organiza Galele Medicină, Artă, Cultură, ajunse, în 11 ani, la ediţia cu numărul 115. Tabloul de pe perete zugrăveşte un cîmp de floarea soarelui. Verdele ierbii, al frunzişului, e dominat de galbenul orbitor al corolelor. Deasupra cerul albastru. Singura ciudăţenie e o bandă îngustă, de un albastru închis, ce separă cerul de pămînt. „Acum vreo 15 ani, am depistat diabetul la un tînăr de 20 de ani. După începerea tratamentului, acesta a pictat tabloul şi mi l-a adus. Îl păstrez aici, în cabinet, iar imaginea o folosesc drept ilustraţie la unele conferinţe internaţionale. Pacientul mi-a explicat semnificaţia: cîmpul e viaţa de zi cu zi. Cerul reprezintă viitorul. Doar că, în cazul lui, viitorul s-a îngustat. Ca banda aceea care separă cerul de pămînt”, spune, gînditor, profesorul.

Doctor fără voie

Dacă viaţa ar decurge conform planurilor personale, e posibil ca numele Nicoale Hâncu să figureze astăzi între scriitorii români fără nici o legătură cu medicina. „Prima mea dragoste a fost filologia. Voiam să devin profesor, pentru că, pe la 12- 13 ani, eram foarte îndrăgostit de profesoara mea de română. Însă tatăl meu mi-a spus clar: „N-am bani să te ţin la facultatea de filologie!”. Medicina pe vremea aceea era o profesie prosperă. Tata mi-l dădea ca exemplu pe Cronin, care fusese doctor, dar şi un mare romancier. Aşa am ajuns student la medicină”, îşi aminteşte profesorul. Dragostea pentru medicină s-a înfiripat abia în anul III, cînd studentul Nicolae Hâncu a ajuns în clinică, la primele contacte cu pacienţi reali, şi nu doar cu planşe anatomice.

Contactul uman

„Contactul cu bolnavul este extraordinar de important. Anii I şi II la medicină sînt ani de laborator, de anatomie, pregătire fundamentală, fiziologie, microbiologie, fără activitate în clinică. Nici acum nu înţeleg de ce, din şase ani de facultate, în primii doi ani studentul nu este introdus în clinică. Multe lucruri aş schimba în curicula universitară, inclusiv acest aspect”, crede reputatul diabetolog. Marea sa preocupare este că, în sistemul actual, studentul medicinist de an terminal nu se descurcă în faţa pacientului. „L-aş introduce pe student în clinică începînd cu anul II, iar anul VI să fie dedicat mai mult practicii medicale, iar cursurile să fie doar de sinteză” îşi concretizează profesorul concepţia.

Legătura pierdută

Absolvind facultatea în 1963, Nicolae Hâncu intră în 1967, la 27 de ani, în învăţămîntul medical, la Centrul de Diabet, înfiinţat de către profesor doctor docent Viorel Grigore. La 30 de ani era cel mai tînăr doctor în ştiinţe medicale din România, în 1986 medic specialist în Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice. Între timp, situaţia se înrăutăţea în întreaga Românie, iar medicina nu era nici ea ocolită. Unul din aspectele negative era şi reducerea contactelor cu comunitatea medicală internaţională. „Primeam greu permisiunea de a pleca în străinătate. Paşapoartele, vizele, se acordau după multe umilinţe. Trebuia să ne plătim taxele de participare, exorbitante pentru noi”, rememorează profesorul Hâncu situaţia de atunci.

Lecţia de spaniolă

Degradarea vieţii l-a determinat ca, în 1989, chemat în calitate de visiting scientist în Spania, să ceară azil politic. Pe 22 decembrie primea documentele legale de şedere, însă „în 24 decembrie 1989 totul s-a schimbat, inclusiv hotărîrea de a rămîne acolo”, după cum declară doctorul Hâncu. A revenit în ţară în primele luni ale lui 1990, nu înainte de a publica în limba spaniolă o carte de specialitate. Învăţase limba, în secret, înainte de plecarea din România.

Consacrarea

Pe 17 martie 1992, prin efortul profesorului Hâncu, se reînfinţează Centrul de Diabet din Cluj-Napoca, desfiinţat în 1969. Acesta devine în timp o instituţie de elită în domeniu. Iar profesorul, preşedinte al Federaţiei Române de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice, a Comisiei omonime din cadrul Colegiului Medicilor, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale etc, îşi dedică ceasurile de răgaz patronării Galelor Medicină, Artă, Cultură, dar şi scrisului.
Volumul său „Evadări spre reîntoarceri” publicat în 2003, reprezintă un sumum de reflecţii asupra vieţii, dar şi împărtăşirea unor experienţe trăite prin contactul cu marile culturi ale lumii. Iar titlul sintetizează, într-o bună măsură, chiar destinul profesorului Hâncu.

- De ce este atît de greu de învins diabetul?
- Pentru că este o boală provocată, pe de o parte, de factori genetici, doar în parte cunoscuţi şi, pe de altă parte, de factori „cîştigaţi” în timp, care nici aceştia nu sînt cuantificabili întotdeauna. Această încrengătură de factori care acţionează asimetric, unii mai devreme, alţii mai tîrziu, fac să nu putem vorbi de o cauzalitate generală a diabetului. Practic, niciodată nu se va putea vorbi decît despre o anumită cauză personalizată pentru fiecare individ. Fiecare persoană cu diabetul său.

- Aţi amintit de arta medicală. Cum se traduce ea în diabetologie?
- Aici munca alături de pacient durează toată viaţa acestuia, iar scopul artei mele medicale e ca bolnavul să trăiască toată viaţa cu boala sa, dar fără să fie bolnav. E o butadă pe care nu am inventat-o eu. Persoana cu diabet nu se vindecă niciodată, dar poate să-şi controleze glicemia şi să evite alte anomalii. Dacă acestea sînt controlate, nu apar complicaţii, iar calitatea vieţii pacientului cu diabet rămîne normală, iar speranţa de viaţă neafectată. 

- Cît costă tratarea diabetului?
- În ţările unde cuantificarea se poate face corect, vorbim despre 10% din bugetul global alocat pentru sănătate. Asta însemnînd sute de miliarde de dolari în Statele Unite.

- Diabetul se răspîndeşte în România sau staţionează?
- Putem vorbi cu certitudine de o epidemie de diabet.

- Ce o provoacă?
- O altă epidemie, aceea de obezitate. Ea se manifestă la nivel mondial ca o pandemie extrem de agresivă. Pentru prima dată, anul trecut, în lume trăiau mai multe persoane cu suprapondere decît cele sub greutatea normală. Iar între obezitate şi diabet există o legătură intimă. Să nu uităm de zestrea ereditară care este deasupra noastră, a tuturor.

- Avem pacienţi cu diabet suficient de educaţi în domeniu?
- Foarte mult contează locul unde trăieşte persoana. În zonele rurale izolate avem mari probleme, acolo asistenţa diabetologică nediscriminatorie nu este o realitate. Chiar şi în centrele urbane, din păcate, foarte mulţi pacienţi nu cooperează cu noi, nu vin la cursurile de instruire. Mai este şi mentalitatea românului, care face ca lipsa activităţii fizice să se convertească la ora actuală, pe tăcute, într-o altă epidemie: sedentarismul. La care se adaugă fumatul: diabetul atacă vasele, fumatul la fel, sedentarismul de asemenea. Şi să nu uităm o altă caracteristică a vieţii „moderne”: criza de somn. Un somn mai scurt de 7 ore şi jumătate pe noapte favorizează obezitatea, diabetul, arteroscleroza.

Discret, dulce şi ucigător

- Cîte persoane bolnave de diabet trăiesc în ţară?
- Aproape 500.000 de persoane sînt depistate şi figurează în evidenţe. Lor trebuie să le mai adăugăm cel puţin alte 500.000 care nu au fost depistate, dar trăiesc cu boala, fără s-o ştie. Diabetul e o maladie perfidă: cu o glicemie peste 125 eşti diabetic. Dar poţi trăi şi cu glicemie 200, fără să sesizezi ceva anormal. În timp, însă, diabetul acţionează, afectează organele vitale şi te trezeşti că faci infarct la 40 de ani şi, cu ocazia asta se descoperă că ai trăit cu boala ani de zile fără să ai ştire de ea. La noi, din cauza deficitului de educaţie medicală, oamenii vin la medic numai cînd curge sînge, cînd apare durerea.

- Ce ar fi de făcut în domeniul educării populaţiei?
- Conştientizarea necesităţii unei alimentaţii sănătoase, a renunţării la produsele alimentare nocive. Am şi acţionat în acest sens. Legea anti-fast food în şcoli, care acum e în vigoare, s-a născut în acest cabinet. A venit o delegaţie de părinţi să-mi ceară ajutor. Asta a fost în toamna lui 2006. În 2007 am invitat colegi din ţară, la aniversarea a 15 ani de existenţă a Centrului, şi ne-am organizat, am schiţat proiectul de lege, pe care apoi, mulţumită deputatului Mircia Giurgiu, Parlamentul l-a adoptat, iar preşedintele Băsescu a promulgat actul normativ. Asta în ciuda faptului că toţi marii producători de fast food au avut intervenţii foarte belicoase, prin tot felul de organizaţii născute peste noapte, pentru a contracara acţiunea noastră.

- Unele voci au obiectat că produsele continuă să fie comercializate, dar la 200-300 de metri de şcoală...
- Ideea esenţială este că un proiect reuşeşte prin paşi mărunţi. Avem legea şi acum iniţiem deja acţiuni pentru extinderea concepţiilor sănătoase de alimentaţie în afara spaţiului didactic. Primele activităţi le începem la şcoala „Goga”, prin doamna dirigintă Monica Ilişiu, şi apoi la liceul „Lucian Blaga”. Sigur că avem de luptat şi cu odioasă colaborare între unii directori de şcoli şi comercianţii de produse de acest gen, dar acţiunea progresivă, treptată, îşi va arăta roadele.

Valoarea supremă

- E atît de periculos banalul croisant cu ciocolată?
- Croisantul este la fel de periculos ca şi ţigara. E încărcat de calorii nesănătoase, inutile pentru organism. O pîine neagră cu miere de albine e mult mai sănătoasă, la fel şi tradiţionalul sandviş de acasă. Croisantul are grăsimi de tip trans, mult mai periculoase decît margarina, care e, la rîndul ei, mai periculoasă decît untul. Chipsurile? Sînt otrava mileniului 3!

- Ce este medicina?
- Esteticul şi eticul în medicină sunt inseparabile. Îndrăznesc a spune că ele formează goticul profesiei noastre. Pe un arc al lui este frumosul, pe celălat morala, iar din punctul maxim al joncţiunii lor ţîşneşte lumina perpetuă care, în interiorul domului, veghează drumul ştiinţei spre sănătatea oamenilor.

- Care credeţi că este cea mai importantă calitate pe care trebuie s-o aibă un medic?
- Să iubească oamenii. Omul, ca să te creadă că-l iubeşti, trebuie să-l iubeşti cu adevărat. Iar dacă o faci, poţi depăşi neajunsurile în pregătire, criza de medicamente, insuficienţele sistemului. O vorbă bună ajută cîteodată mai mult decît un medicament de ultima generaţie.