Săptămîna trecută a încetat din viaţă cea mai bătrînă blogheriţă, o bătrînică ajunsă pînă la 108 ani fără grija traficului, întrucît chiar de la debutul în blogosferă (2007) a avut 200.000 de vizitatori. Bineînţeles, unici. Prin dispariţia blogheriţei bătrîne se adevereşte ceea ce scria Andrei Aroneţ cu mult timp în urmă, anume că „bloggingul ucide”. Da, ucide şi încă la vîrste foarte înaintate. Decesul a trecut oarecum neobservat în rîndul rataţilor bloghişti clujeni, ocupaţi cu subiecte fierbinţi şi aducătoare de trafic zero. De fapt, exemplul bunicuţei cu 200.000 de accesări demonstrează, în comparaţie cu localnicii noştri abonaţi zilnic la două-trei clickuri, că cele mai idioate bloguri ale Clujului sînt ale ziariştilor. Fără notabilele excepţii de rigoare (existînd într-adevăr şi jurnalişti cu performanţe apreciabile în cuvintele înşirate pe net), blogosfera clujeană colcăie de ziarişti metamorfozaţi în autori de jurnale publice. Arată exact ca nişte porci care şi-au montat aripi cu pretenţia că la prima adiere de vînt vor zbura pînă în vîrful cireşului. Aiurea.

Graţie generozităţii unui şoricel plictisit am pus mîna pe link-ul spre nicăieri, blogul unuia care nu zice nimic şi le ştie pe toate, care-i peste tot şi niciunde, azi se scaldă în Dunăre şi mîine caută etichete, http://kafkutza.wordpress.com/. Nefiind foarte învăţat cu navigatul prin rebuturile virtuale, recunosc stupid că n-am reuşit să dau de numele autorului, eşec care poate fi pus şi pe seama căldurii. Omul îşi spune „Kafkutza”, probabil un diminitiv rezultat din admiraţia faţă de depresiile unui scriitor şi părerea bună despre propria persoană. Kăfcuţă rătăceşte prin ţară în căutarea subiectelor. De multe ori, căutările Kăfcuţei se termină fără rezultate notabile şi atunci autorul recurge la posturi bazate pe fotografii şi titluri. „La Dunăre” (autorul fotografiat cu Dunărea în spate), „Eu şi Alexandra” (autorul şi Alexandra, poziţie clasică din tablourile de nuntă de la mijlocul secolului trecut), „Peisaje dunărene” (Dunărea fotografiată de autor) sînt compoziţii de culoare şi text (alcătuit din titlu) cu puternic impact vizual. Adică te uiţi uimit şi întrebi strigînd: „Ce vrea să comunice Kăfcuţă?” Probabil nimic. Blogul este întreţinut să existe, hrănit ca să mănînce, plimbat printr-o plajă largă de pseudosubiecte pentru a da impresia unui tip deştept, dar, fatalitate...Ceea ce vrea Kăfcuţă e departe de lumea succesului. E doar un blog tern. Plictisitor. Şi prost.

Nu mai citiţi bloguri proaste. Vă facem noi rezumatul!