Tom Sandquist, Dada East, Romanians of Cabaret Voltaire, MIT Press, 2006

Autor recenzie: Mihaela Kloos, masterand Studii Literare Româneşti, Facultatea de Litere, UBB

Aflîndu-ne în mijlocul dezbaterilor despre identitate naţională, specific cultural şi definirea brandului de ţară, cartea profesorului Tom Sandquist, Dada East, Romanians of Cabaret Voltaire propune o reconfigurare a mişcării culturale Dada printr-o abordare inedită a reprezentanţilor săi de origine română. Privită cu ochii outsiderului, autorul fiind profesor de Ştiinta şi Istoria Artei la University Colledge of Arts, Crafts and Design, Stockholm, Suedia, şi la University of Lapland, Finlanda, legătura dintre mişcarea culturală Dada şi mediul ei de naştere, România, devine una deopotrivă interesantă şi intrigantă.

Lucrarea debutează cu un ton inovator, Dada apărând într-o altă lumină decît ne obişnuise literatura de specialitate. Lucrarea se adresează lectorului străin, cu gust pentru o ţară colorată etnic, ancorată în tradiţie şi folclor bine conservat, o ţară a contrastelor şi xenofobiei. Autorul fabrică o imagine detaliată a României, în toată arhaicitatea, etnicitatea şi stranieritatea sa. Atenţia pentru detalii, reliefarea chestiunii ”dada” în toate implicaţiile sale contextuale, fie ele politice, sociale, etnice, culturale, istorice etc. impun o abordare enciclopedică. Mesajul demersului este că mişcarea Dada nu a apărut la Zurich, ci este rezultatul avangardei româneşti, cu alte cuvinte “Ex Oriente Dada”. Rezultă astfel un vădit contrast între ceea ce ştim despre Dada şi ceea ce mizează autorul să ne prezinte.

Ceea ce se ştie este că Dada, cea mai spectaculoasă dintre mişcările artei moderne, a apărut la Zurich, în Elveţia, în cadrul adunării literare de la  boemul Cabaret Voltaire, deschis în 5 februarie 1916, de Hugo Ball şi Emmy Hennings. Membrii marcanţi ai acestei revolte culturale mondiale au fost Tristan Tzara, fraţii Iancu şi Arthur Segal, toţi de origine română. Ceea ce nu ştie lectorul străin şi ne spune autorul este că mişcarea Dada a luat naştere înainte de apariţia sa oficială la Zurich, în Bucureşti, micul Paris al Balcanilor, şi că apariţia sa are adânci rădăcini în folclorul românesc, în mediul cultural al capitalei şi provinciei române, în numeroasele familii de evrei care locuiau în România începutului de secol XX. Doar că, observă autorul, toţi membrii marcanţi ai mişcării Dada au fost nu doar români, ci şi evrei!
Titlul şi introducerea cărţii ne precizează miza acestei lucrări şi direcţia demersului: acela de a stabili legătura dintre mişcarea Dada şi mediul românesc. Cu alte cuvinte, cum se face că aproape toţi cei care au făcut această mişcare cunoscută sunt deopotrivă români şi evrei? Cum se explică naşterea mişcării revoluţionare Dada în minţile unor români evrei? Asocierea culturală dintre mediul românesc, evreiesc şi Dada nu este nicidecum o coincidenţă, consideră autorul.

Sandquist urmăreşte transformările artistice şi de mentalitate care au avut loc în România, înainte de lansarea internaţională, plasând originile mişcării Dada în folclorul românesc, în tradiţia iudaică, în simbolismul şi futurismul literar. Totodată, Sandquist subliniază legătura dintre moderniştii români şi tradiţia iudaică. În acest demers autorul priveşte mediul cultural românesc cu ochiul ousiderului şi cu resursele limitate pe care le-a avut la dispoziţie, el nefiind cunoscător al limbii române. După cum mărturiseşte autorul, cercetarea sa fost îngreunată de lipsa documentelor despre această perioadă, majoritatea distruse de comunişti, însă acest fapt nu scuză erorile bibliografice sau interpretările estetice nefondate. În lipsa acestora, autorul mărturiseşte că a apelat la traduceri ale textelor dadaiste făcute de studenţi bucureşteni, faţă de care orice cunoscător în domeniu poate avea întemeiate rezerve. Cartea se citeşte uşor, nu este o carte densă teoretic, nici riguroasă conceptual, ci mai degrabă o superficială descriere a unei ţări stranii, construind o imagine identitară artificial ornată. Odată cu accesul la puţinele informaţii atestate documentar, cercetătorul are posibilitatea reconstruirii unei istorii ascunse, cu iz de aventură în căutarea unei identităţi pierdute.

Originea culturală şi etnică a celor cinci mari personalitati Dada, Tristan Tzara, Marcel, Iuliu şi George Iancu, Arthur Segal a fost decisivă în definirea mişcării. Autorul întocmeşte biografia avangardei româneşti, accentuând constant elementul iudaic, dând impresia că România este o ţară puternic deteminată etnic. În aceeaşi coloratură socială, sursele documentare ale autorului relevă că oraşe precum Botoşani, Iaşi, Galaţi, Bucureşti, Moineşti, aveau o populaţie aproape pe jumătate evreiască. Interpretarea dată de autor acestui fapt este că avangarda românească a fost fondată de evrei care se simţeau străini în ţara lor, ca o revoltă împotriva societăţii româneşti antisemite şi canonului literar reticent la inovaţie.

Un spaţiu larg în economia cărţii este rezervat pe de o parte descrierii mediului urban, pe de alta, reprezentaţiilor folclorice din satele româneşti, societăţii impregnate de kitsch şi contraste, într-un cuvânt, absurdului. Fără a fi definit conceptual, absurdul este principala caracteristică a mişcării Dada, precum şi a întregii societăţi româneşti. Autorul descrie Bucureştiul de sfârşit de secol XIX prin prisma aceleiaşi categorii estetice, iar în aceeaşi linie, predadaismul literar începe cu I.L. Caragiale sau Urmuz, ambii înfăţişând în textele lor o Românie absurdă. În paralel, autorul evocă scene din folclor precum Căluşarii sau Viflaimul, aici exemple de reprezentaţii absurde, teatrale, groteşti care i-au inspirat pe dadaişti. Pe de altă parte, filonul evreiesc este prezent prin Zohar sau teatrul lui Goldfaden. Decât că acestei evaluări i se impune anumite observaţii: autorul nu defineşte conceptul cel mai frecvent în analiza sa, acela de absurd, după cum nu ştim care sunt criteriile prin care folclorul şi mentalitatea arhaică românească sunt percepute de acesta ca fiind absurde. Dincolo de acestă etichetare, în aprecierile critice ale autorului s-au strecurat incongruenţe temporale între mişcarea Dada şi presupusul său premergător, Urmuz, publicat, de fapt, după afirmarea dadaiştilor, precum şi imprecizii de interpretare ale textelor dadaiste.

Demersul critic concluzionează că grupul celor cinci români nu a făcut altceva decât să transfere la Zurich spiritul Dada care deja exista în România. Autorul urmăreşte două piste: cea a culturii române cu  folclorul şi canonul literar pe de o parte, şi cultura idiş, semnificativă pentru identitatea artistică a românilor de la Cabaret Voltaire, pe de altă parte. Sandquist critică ignoranţa cercetătorilor români faţă de locul culturii iudaice în proiectul dadaist. Andrei Cornea consideră că nu este importantă originea evreiască, pe când Sandqvist amendează aceasta abordare, observând aici o reminiscenţă de antisemitism des întâlnită în mediul cultural românesc.

În ciuda admirabilei viziuni caleidoscopice a autorului asupra societăţii româneşti şi mişcării Dada, cunoaşterea acestei culturi rămâne, prin forţa lucrurilor, exterioară şi fragmentară. Prezentarea sa, foarte atrăgătoare narativ şi colorată descriptiv, nu reuşeşte să convingă cu argumente solide un lector avizat. Simpla alăturare dintre unele trăsături dadaiste şi anumite elemente folclorice, etnice sau reminiscenţe de mentalitate nu conturează o argumentaţie coerentă. Structura mozaicală a cărţii refelectă dificultatea de a corela varietatea reperelor activate de autor sub o demonstraţie riguroasă conceptual.