Norman Manea, Octombrie, ora opt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 277 pp.

Autor recenzie: Aura Stan

Propunerea pe care Norman Manea ne-o face prin intermediul cărţii sale este o reîntoarcere în vremurile îndepărtate, a unei copilării şi adolescenţe trăite pe fundalul unei istorii bolnave (lagăr, exil, comunism), într-un trecut pe care-l percepem ca apropiat de sensibilitatea noastră.

Bazată pe o formulă narativă lipsită de linearitate, proza scurtă (Puloverul, Moartea, Ghemele decolorate, Lipova şi Octombrie, ora opt), scrierea ne poartă printr-un labirint temporal fără puncte fixe. Trecerile de la un moment istoric la altul se fac în mod subiectiv, în funcţie de alegerea prealabilă a autorului. Criticul Corin Braga percepe structura mozaicată a cărţii ca pe o producţie cinematografică: ,,flashuri ce scot din pâcla groasă a memoriei infantile şi fixează în lumina conştiinţei mature câteva scene din filmul anilor de persecuţie”.
Carte apărută în 1981, într-o Românie a cenzurii şi a vigilenţei. Scrierea admite mai multe teme pe lângă cea a copilăriei, grefată pe experienţa lagărului- iubire, şcoală, libertate, adolescenţă, toate purtând însă stigmatul unei traume. Desigur, biografia scriitorului nu se confundă cu destinul protagoniştilor săi, dar un transfer subteran, alambicat şi imprevizibil poate fi pus în evidenţă între cele două planuri.

Depănarea ghemelor încâlcite şi decolorate ale memoriei

Cu siguranţă, cititorul va descoperi un altfel de univers al copilăriei unde nu există jucării, tobogane sau carusele, copilul găsindu-şi ca substitut al acestor elemente normale, ghemele de aţă. Jocul devine o ,,resursă miraculoasă” de refugiu şi destindere. Mircea Iorgulescu caracterizează acest surogat de existenţă ca o plonjare forţată în elementar- ,,lipsită de cele mai fireşti atribute, stând în umbra ameninţării permanente şi a morţii ca realitate cotidiană, viaţa devenită supravieţuire îşi vădeşte totuşi puterile şi resursele miraculoase”.

Revenind, la jocul, nu cu mărgelele de sticlă, ci cu ghemele de diferite culori şi mărimi, credem că furtul acestora din coşul mamei devine un joc care îi redă micii fiinţe îmbătrânite înainte de vreme (după cum, singur, Manea, se autodefineşte) statutul de copil. Afectivitatea copilului, frustrată în aşteptările sale directe se întoarce asupra obiectelor şi rămâne, de cele mai multe ori, nesatisfăcută (acesta găsindu-se ,,singur, uitat într-un colţ”, Nunţile), în condiţiile în care mama e mereu ocupată de asigurarea condiţiilor de supravieţuire a familiei într-un mediu (post)carceral. Trăind într-o lume a disocirilor / etichetelor de orice fel (oameni liberi / închişi, bucurie / suferinţă, evrei / restul populaţiilor), copilul se erijează într-un judecător, ordonând gemele în funcţie de criteriul culorii: gheme colorate, gheme ordinare, decolorate. Ghemul de aţă poate fi echivalat, în plan simbolic ţi în bună tradiţie proustiană, cu memoria celui care îţi exteriorizează trauma.

Prin desfacerea lentă şi dureroasă a imaginilor tranşante, necosmetizate, concretizată printr-un proces anamnetic, experienţa lagărului e prezentată la rece. Timpul şi implicit, omul, victimă a închiderii, sunt sub vremi (căci ,,timpul ne gonea, nu se mai putea face nimic, se îmbolnăvise şi timpul, eram ai săi”, Puloverul). A fi al timpului, devine ‚în acest context, a fi devorat ca fiinţă şi supus unui proces de maturizare precoce. Întunericului, boala care ameninţă pe toţi, inaniţia, imposibilitatea satisfacerii unor dorinţe (copilul nu primeşte puloverul la care râvneşte decât după moartea Marei) amplifică privaţiunea, determinând victimele să-şi conştientizeze statutul. Dar, pe lângă boala fizică, transmisibilă, uneori, la un nivel simbolic, prin lucruri (puloverul pe care îl primeşte fetiţa, va deveni al copilului, aducând cu sine îmbolnăvirea), există o altă formă malignă, mult mai gravă, boala psihică. În acest sens, C. G. Jung opinează că ,,adunările de oameni sunt de obicei focarele epidemiilor psihice”, sursa traumelor de mai târziu. Lumea lagărelor se dovedeşte a nu fi gravă pentru că se suferă şi se moare în ea, ci pentru că în ea se trăieşte.
Cu un stil concis, lipsit de patetism, scriitorul se hotărăşte să transcrie copilaria nefericită, camuflată sub masca fericită a jocului, marea temă a cărţii. Dacă în perioada maturităţii şi a maturizării, artistul, sub masca bufonică, va da reprezentaţii pe o scenă, de cele mai multe ori, goală, copilul în vârstă de cinci ani nu-şi refuză una din plăcerile singulare într-o lume a coerciţiei şi a suferinţei: joaca. Deşi orice formă de gratuitate a acestui act de exersare a lumii este anulată, jocul întreţine reflexul libertăţii într-o lume condamnată. Acest artificiu de compoziţie menţine treaz interesul cititorului de orice vârstă. Mai mult de atât, lectorul asistă la un proces de expiere a răului, căci prin simularea unor situaţii, înscrise în poetica lui ,,ca şi cum”, această activitate are şi un rol de exorcizare, de eliberare la nivel mental, la fel ca poveştile citite ulterior de către copilul eliberat.

Scriitorul va avea grijă să se facă înţeles, întrezind anomalia acestui spectacol ludic prin prezentarea jocurilor exersate de piticii prozonieri într-o lumea a unui Gulliver crunt (lagărul): de la manipularea ghemelor (de)colorate (Ghemele decolorate), la jocul fetiţelor care rămân imobilizate (,,îngheţate”) la semnal, de la simularea durerii cauzate de o împuşcătură, deşi copilul fusese înţepat de o albină (Moartea), la jocul violent (lovirea unei fetiţe cu un şurub, ca reacţie la batjocora grupului, Ghemele decolorate, copiii traduc mediul în care sunt obligaţi să trăiască. Micii actori simulează moartea de fiecare dată când pun în scenă ,,de-a manechinele”, sunt violenţi, se batjocoresc, uneori nu mai comunică deloc, se exclud (copilul e strigat de ceilalţi colegi de joacă Jid, Jigo-Jid, Ghemele decolorate).

Copilul de ieri, adolescentul de azi...

Autorul se fereşte de finalurile deschise, mărci ale postmodernismului literar. El întoarce fila memoriei, depănând ghemului până în momentul adolescenţei şi apoi a autoexilării. O scenă memorabilă, premegătoare acestei etape, rămâne ieşirea din lagăr. În ceaiul împărţit de infirmiere în gară nu se întrezăreşte gustul uitat deja al libertăţii, victimele nu-şi dau seama că sunt repatriate. O situaţie ca atare este reliefează şi în capodopera cinematografică La vita è bella (1997), în regia lui Roberto Benigni.
În acest caz, metoda scriitorului de a-şi acapara cititorul e una insolită. Ambiguitatea specifică lagărului (prin nemenţionarea vreunei coordonate de timp şi spaţiu, niciunui cuvânt de tipul: nazist, evreu, lagăr, deportare, România, război, epidemie de tifos, care, deşi deductibile la nivel textual, nu sunt utilizate ca atare), dublată de de cea care survine din impactul victimelor cu noul mediu, proiectează însăşi scrierea într-o zonă a inefabilului.

Trecerea bruscă la adolescenţă dinamizează scrierea. Copilul de ieri va încerca în zadar să-şi construiască o imagine socială, ce va degenera mai târziu într-o mască (Biografia robot). Repulsivitatea, lipsa de empatie cu semenii de care dă dovadă (Două paturi), revolta semnalează primele stigmate ale experienţei anterioare. Lupta pentru supravieţuire, devine, pe un fundal modern, o luptă pentru adaptare la noul mediu, comunismul, sistem care, prin schimbările angrenate la nivel social şi ideologic, amplifică efectele posttraumatice şi deschide calea exilui.

Captatio benevolantiae

Prin aşezarea discursului sub corolarul copilăriei, autorul se reîntoarce la rău şi-l destructurează în structurile lui primare. Iar figura obsedantă a copilului devine anticipatorie pentru a maturului de mai târziu. Marginalizat, batjocorit de camarazii de joacă, preocupat de manipularea unor gheme decolorate, aflat mai mereu sub stigmatul singurătăţii, figura fragilă o anunţă pe cea a lui August Prostul, suprapus visceral şi definitiv pe structura interioară a scriitorului. Aceste două alter-ego-uri narative prin care destinul este atribuit altuia, devin singurele soluţii de suportare şi de depăşire a traumei...

Cartea captează lectorul prin libertate. O poţi citi ca pe un dicţionar khazar, începând cu ultima proză. Poţi amesteca temele ca pătrăţelele unui cub rubic. O poţi citi ca pe un basm cu final atipic (şi a trăit fericit în exil). Sau o poţi considera un studiu sociologic despre lagăr, comunism şi exil. Titlul poate fi înţeles ca o situare calendaristică: precisă (toamna) şi vagă (fără an), în lipsa altor date specifice naraţiunii respective. Dar un lector cu simţ critic va afla că tot atunci victimele sunt eliberate din lagăr.

Cititorul e invitat la o joacă. Se prinde sau nu.