De o vreme mă tot întreb ce naiba se întîmplă cu noi, locuitorii Clujului, de am ajuns să transformăm acest oraş atît de frumos, de civilizat şi de prietenos odată într-o junglă. Într-un tărîm atît de nesigur şi atît de agresiv în care dragostea, respectul sau cel puţin mila faţă de semenul tău îmi pare că lipsesc şi singurele legi care guvernează cetatea sînt cele ale egoismului, nesimţirii şi dispreţului. Aş vrea mult ca aceasta să fie doar o cugetare depresivă a mea însă ştirile care ne tot izbesc în moalele capului de vreo cîteva luni încoace îmi spun că nu greşesc.

În oraşul acesta care se pretinde capitală a culturii şi civilizaţiei transilvane, omorîrea şi rănirea gravă a oamenilor pe stradă a devenit un fapt deja banal şi cotidian. Şi nu orice fel de omucidere şi rănire, ci una în care victimele, toate, erau sub protecţia legii scrise şi unanim acceptate a dreptului la prioritate. Adică, fie se se aflau pe trecerea de pietoni, fie intrau în intersecţie pe culoare verde a semaforului sau circulau regulamentar pe banda lor. Aşa a fost omorîtă toată familia Dragoste, aşa a pierit duminică Romulus Jiman, tînărul de 22 de ani, strivit în maşina sa de bolidul intrat în intersecţie pe roşu, aşa a fost răpusă pe trecerea de pietoni de pe strada Constanţa o bătrînă. Aşa au fost luaţi cu salvarea, plini de sînge şi cu oasele rupte, alte zeci de oameni accidentaţi grav şi cu umbra morţii plutind deasupra lor, deşi, cu toţii, repet, aveau prioritate. Imobiliarul Gabriel Hilote, patronul Florin Suta sau şmecherul Dan Felea sînt exemplarele mediatizate ale unei specii noi şi crude de humanoizi care ne îngrozesc cu tupeul şi uşurinţa cu care seamănă moarte şi nenorocire de la volanul blindatelor pe care cică le conduc. Ca ei mai sînt alte sute şi poate mii. Unii, juni goi, plictisiţi şi reci, ce gonesc demenţi pe străzile şi prin intersecţiile oraşului universitar. Alţii, arieni aroganţi şi superiori ce nu dau doi bani pe viaţa mea sau a copiilor mei.

Nu ştiu cum e pentru tine, însă eu am ajuns să trăiesc coşmarul la lumina zilei, din momentul în care am ieşit pe uşa blocului. Fie că mă aflu în trafic, fie că nu pot să mă duc la şcoală pentru a-mi lua copiii, ca să ştiu că ajung teferi acasă, teama de nesiguranţă şi de asasinul nevăzut îmi seacă sufletul.

În oraşul acesta ce se crede civilizat am ajuns să nu mai fiu sigur că lumina verde e pentru mine şi că trecerea de pietoni e chiar locul pe unde pot să trec. Nu ştiu dacă şi tu simţi la fel, dar atunci cînd circul sau cînd traversez, oricît m-aş asigura sau oricît de prudent aş fi, nicicum nu pot scăpa de senzaţia că nu-l văd pe nebunul ce goneşte spre mine cu moartea pe capotă rînjind. Evident că pasul pînă la paranoia e unul mic, însă chiar acum editez o ştire nouă despre o fată de 19 ani, lovită-n plin pe o trecere de pietoni de pe strada Maramureşului. În oraşul ăsta, de atîţia ani, prea mulţi oameni au murit stupid şi cred că a venit momentul să-i punem morţii un indicator cu STOP. Mai cred că multe vieţi vor fi protejate dacă Primăria va amplasa rapid praguri care să limiteze viteza în faţa intersecţiilor şi a trecerilor de pietoni. Salvarea unei singure vieţi şi protecţia noastră n-au preţ şi nici efort.