Ilina GREGORI, Ştim noi cine a fost Eminescu?, Fapte, enigme, ipoteze, Bucureşti, Editura  Art, 2008, 336 pp.

Autor recenzie: Silviu Mihăilă

Premisa de la care pleacă Ilina Gregori în scrierea studiului de faţă vizează statutul (încă) ambiguu al poetului român - ne permitem asociaţii livreşti cu o plantă exotică sau o statuie; în ambele cazuri avem un Eminescu închis în interiorul propriei lumi, pe care nu îl putem cunoaşte decât parţial, pentru a nu strivi misterul eminescian: ,,Eminescu este încă insuficient cunoscut sub aspect biografic, subevaluat sub aspect intelectual şi, ca poet naţional, prea îngust înţeles.”

Volumul de faţă cuprinde trei capitole: primul, intitulat „Eminescu la Berlin” reia, de fapt, un studiu publicat în culegerea Studii literare (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002), celelalte două: ,,Între Berlin şi Charlottenburg” şi ,,Bucureşti, 28 iunie 1883” văd pentru prima dată lumina tiparului. Ilina Gregori îşi situează investigaţiile sub semnul zodiacal a două concepte hermeneutice: parabiografia şi onirobiografia - ,,analiza şi interpretarea scrierilor eminesciene trebuie să se îmbine cu reflecţia biografică; altfel spus, lectura operei să implice lectura vieţii” - focalizate pe secvenţa biografică de aproximativ doi ani, timp petrecut de Eminescu în capitala germană, Berlin, şi care o ajută pe cercetătoare nu doar să evidenţieze aspecte biografice şi exegetice insolite în raport cu viaţa şi opera eminesciană, ci să şi ,,demonteze” vechi afirmaţii eminescologice, vădind un pronunţat caracter polemic. În primul rând, construcţii-etichetă precum ,,ultimul mare romantic european” sau ,,romantic întârziat” şi devenite clişeu decenii de-a rândul, Ilina Gregori le suprimă, dovedind faptul că prin opţiunile intelectuale - contactul cu discipline şi culturi variate (filozofie, medicină, istorie, drept, respectiv egiptologie, etnopsihologie) în capitala Germaniei - ,,Eminescu se îndreaptă spre tocmai ce oferă mai modern şi mai actual ştiinţa germană”. De aici şi convingerea că sejurul lui Eminescu la Berlin nu a reprezentat o perioadă nefastă- aşa cum susţin majoritatea exegeţilor. În al doilea rând, prin expunerea unor ,,istorii de serie mică” incluse în ,,istorii de serie mare”, autoarea îşi înscrie discursul într-o arie mai largă de cercetare ce îmbină biografia cu istoria mentalităţilor, istoria ideilor: ea evocă ,,climatul” istoric-socio-cultural berlinez din acea epocă: activităţile academice, referinţe despre diverse locaţii (descrieri ample trimit la muzeul Egiptean, străzile Berlinului, adresele la care a locuit Eminescu, ş.a.), informaţii referitoare la Castelul Charlottenburg, istoria dinastiei Hohenzollern-ilor, cu precădere, iubirea dintre Friedrich Wilhelm şi Luise.

În ceea ce priveşte opera eminesciană, primele două capitole propun o axă exegetică care urmăreşte trei texte epice - de importanţă majoră - la care Eminescu lucrează în perioada berlineză: Sărmanul Dionis, Făt-Frumos din lacrimă şi Avatarii faraonului Tlà. Atât Sărmanul Dionis cât şi Avatarii faraonului Tlà  sunt considerate de către eminescologi drept veritabile eşecuri, exemple elocvente de ce lui Eminescu nu-i iasă proza, căci lectorul nu poate răspunde dacă ,,a fost vis sau realitate” şi ,,care este personajul principal al nuvelei.” Ilina Gregori apreciază drept incompletă definirea tematică a prozelor de către exegeţi exclusiv sub cupola metempsihozei, ceea ce o determină să aşeze textul (şi) sub problematica identităţii: ,,în transa poveştii […] eul - cu alte cuvinte - devine străveziu, comunică osmotic cu Celălalt.” Totodată, oglindirea lumii continentului african în scrierile eminesciene se realizează prin semne împrumutate - ,,hieroglife” - cum le numeşte cercetătoarea, exemplificate, de pildă, în basmul popular Făt-Frumos din lacrimă. În capitolul al treilea, ,,Bucureşti, 28 iunie 1883”, autoarea porneşte de la un eveniment tabu: nebunia eminesciană- dovedită de presupusul gest al poetului de a lua viaţa regelui României şi care îi permite, în continuare, cercetătoarei să emită judecăţi hermeneutice pe tema ,,identităţii geniului creator”.

Studiul Ilinei Gregori face apel la istoriile de ,,serie mică” ce sunt inserate firesc unui context cultural, politic, ideologic mai larg- model hermeneutic specific şcolii de teorie literară a New Historicismului. Astfel, perioada berlineză din viaţa poetului este considerată reprezentativă, deoarece permite o recontextualizare cu ansambluri de comunicare pe care spiritul veacului respectiv le cuprinde. Utilizând concepte hermeneutice precum parabiografia şi onirobiografia aplicate secvenţei biografice eminesciene din perioada de studii la Berlin, cercetătoarea conştientizează neputinţa de a oferi un răspuns exhaustiv întrebării pe care o ridică pe parcursul studiului: cine este Eminescu? De aici, tensiunea confuz-retorică a interogaţiei bitemporale (trecut-prezent) între: cine a fost Eminescu? şi cine este Eminescu? Opera eminesciană rămâne - susţine Ilina Gregori - una ,,deschisă”, într-un  ,,stadi nascendi”,  căci Eminescu ,,n-a fost când era, el e când nu e.”