* Destin. A devenit clujean pentru că tatăl a fost deţinut politic
* Scriitorul Horia Badescu a influenţat decisiv viaţa culturală transilvăneană  prin cărţile, dar şi prin iniţiativele sale

A fost ultimul director al Naţionalului clujean dinainte de decembrie 1989 şi primul director al postului regional de televiziune TVR Cluj după aceea. A înfiinţat Festivalul „Lucian Blaga”, devenit, între timp, un bun cultural al clujenilor. Este laureat al Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române, dar şi al Premiului european pentru poezie francofonă „Leopold Sedar Senghor”. A fost director al Centrului Cultural Român de la Paris. Este scriitorul clujean, dar şi european, Horia Bădescu. Horia Bădescu s-a născut în 24 februarie 1943 în comuna Arefu din judeţul Argeş. Tatăl îi era învăţător. Absolvă liceul în vechea reşedinţă a domnilor munteni, la Curtea de Argeş. De acolo, face saltul decisiv peste Carpaţi, vine la Cluj şi absolvă Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” în 1968. „Echinoxist” de prima oră, debutează în volum în 1971, cu „Marile Eleusii”, urmat de peste 25 de alte titluri, cărţi de poezie, dar şi de proză şi publicistică. Aşa ar arăta, rezumată la sînge, biografia cunoscutului om de cultură clujean. Între datele înşiruite cu parcimonie mai sus s-au derulat, însă, experienţe umane dramatice, pe care cifrele seci nu au cum să le transmită.

Jandarmul cu zăhărelul

„Prima amintire a vieţii mele este aceea a unui jandarm care-mi oferea bomboane, încercînd să afle, fără succes, unde se ascundea tatăl meu, pe care veniseră să-l aresteze. Era prin anii 1947-1948. Tata, care fusese luat prin surprindere, era ascuns în şifonierul din dormitor. Nu l-au găsit atunci, dar la închisoarea de la Piteşti tot a ajuns pentru o bună bucată de vreme”, povesteşte scriitorul Horia Bădescu. Chiar dacă locuitorii României nu ştiau pe atunci, destinele lor fuseseră hotărîte cu doi ani înainte, într-o staţiune de pe malul crîmlean al Mării Negre: Ialta. Bucuroşi că scăpaseră cu viaţă din cel mai pustiitor război al istoriei, românii nu ştiau că tocmai intrau în „obsedantul deceniu”. Care nu a fost chiar un deceniu, ci, cronologic vorbind, a durat cît două. Iar celor care au avut de suferit în acele timpuri li s-a părut, probabil, o veşnicie.

Tata e plecat în deplasare

20 august 1952 marchează unul dintre valurile de arestări masive caracteristice anilor stalinişti. „M-am trezit la ora două din noapte cu casa plină de oameni înarmaţi. L-au ridicat pe tata cu ce avea pe el. Abia în decembrie mama i-a dat de urmă la Canal, la Poarta Albă”, îşi aminteşte scriitorul. Începutul anilor ’50 este împărţit între amintirea mamei „care a ştiut să ne facă, totuşi, copilăria frumoasă, într-un timp dificil” şi întoarcerea tatălui din închisoare, cînd „avea cu ceva peste 40 de kilograme”, după cum îşi aminteşte scriitorul.

Răul si binele

Terminarea Liceului „Vlaicu Vodă” în Curtea de Argeş a reprezentat un duş rece, fiind respins la examenul de facultate în Bucureşti. „Dosarul de deţinut politic al tatei atîrna greu. Aşa că am plecat în armată. Doi ani”, reflectează poetul. Ce a urmat este strîns legat de destinul clujean al acestuia. Vă invităm să îl descoperiţi, fie şi în parte, în interviul de mai jos.

„Nu-mi place că nu iubim Clujul pe măsura frumuseţii şi legendei lui”

- În ce împrejurări aţi descoperit Clujul şi ce anume a hotărît rămînerea Dumneavoastră în această urbe ?
- Clujul a fost fericita consecinţă a experimentului Bucureşti. Dupa armată, ai mei m-au sfătuit să-mi încerc norocul la Cluj, unde urmele mi se puteau pierde mai uşor. Au avut dreptate. Am venit la Cluj, am dat examen la Filologie, în septembrie ’63, am intrat. Poate şi pentru că vremurile se mai îndulciseră. „Dezgheţul” din ’64 nu era departe. Şi aici am rămas de, iată, patruzeci şi cinci de ani. O viaţă! M-am îndrăgostit din prima clipă de această urbe. Pentru farmecul ei, pentru felul ei şi al oamenilor ei de-a fi, pentru cultură, distincţia, urbanitatea Clujului, pentru boema lui subţire, pentru că semăna într-un timp cu Heidelbergul, pentru că aici mi-am început ucenicia literară, pentru că, în fine, Clujul şi lumea transilvană se potriveau atît de bine, organic aproape, felului meu de a fi.

„Rivoluţia” de la Cluj

- Puteţi face o comparatie între viaţa culturală clujeană din anii ’70 şi cea de acum?
- E dificil să compari mere cu pere, pentru că e vorba de două epoci istorice, de două lumi total diferite. Şi mai ales de două vîrste atît de diferite. Dacă aş spune, de pildă, ca, în ciuda contextului ideologic de atunci, viaţa culturală a anilor ’70 mi se părea mai dinamică, m-aş putea suspecta eu însumi de nostalgia tinereţilor duse. Dacă aş afirma că în anii ’70 solidaritatea de breaslă era mai pronunţată, m-aş gîndi de îndată la povestea cu lupul şi haita de cîini uniţi întru alungarea acestuia. La urma urmei, cele două perioade sînt despărţite nu numai de o revoluţie socială, ci şi de o revoluţie planetară: trecerea de la civilizaţia scrisului la cea a imaginii şi la consumism. Cu toate consecinţele ce decurg de aici.

- Ce a însemnat pentru dumneavoastră „experienţa Teatrul Naţional“?
- Am venit la direcţia Naţionalului la începutul anului 1988, succedîndu-i scriitorului Constantin Cubleşan, care, la rîndu-i, venise la conducerea teatrului după criticul Ion Vlad şi poetul Petre Bucşa. Un careu de scriitori care s-au străduit să menţină ştaiful acestui teatru. Am încercat în directoratul meu să sporesc aceasta moştenire. Aveam sub mînă o trupă de actori remarcabili, un regizor de marcă - Mihai Măniuţiu, căruia i-am mai adăugat unul, Victor Frunză, aveam scenografi de talia lui Titi Ciupe. Am adus-o şi pe Adriana Grant. Ce am făcut cu această zestre de excepţie? Amintesc doar cîteva reuşite: montarea cu „Antoniu şi Cleopatra” în regia lui Mihai Măniuţiu, şi „Săptămîna teatrelor naţionale”, un festival de ţinută. Apoi minunatul spectacol „Iaşii în carnaval” în regia lui Victor Frunză, cabaret politic unic pentru acea vreme, cu care s-a deschis „Săptămîna teatrelor naţionale”, la 1 decembrie 1989, spectacol care a fost interzis după cîteva reprezentaţii. Una dintre primele replici rostite pe scenă era, citez din memorie: „Rivoluţie la noi, acilea? Fugi de-aici soro!” Peste două săptămîni, Revoluţia era aici! Cel de al doilea lucru pe care vreau să-l adaug este faptul că sub directoratul meu, care a durat pînă în primăvara lui ’90, nu s-a montat nici măcar o singură piesa cu „mesaj” (ideologic- n.r.), una singură măcar. Şi asta în cea mai dură perioadă a dictaturii!

Invazia mojiciei

- Ce v-a frapat din experienţa dvs, de „ambasador cultural” al României, la Paris? Care au fost episoadele care v-au rămas întipărite în minte?
- Disponibilitatea extraordinară şi propensiunea francezilor pentru cultura română. Dar şi insuficienta cunoaştere a acesteia, în ciuda unei tradiţii îndelungate de relaţii culturale şi a unei diaspore numeroase şi de o excelentă calitate intelectuală. De vina este lipsa de orizont şi cărpănoşenia celei mai mari părţi a oficialităţilor noastre, imposibilitatea de a depăşi spiritul de clan şi războaiele fratricide, lipsa unei strategii pe termen lung, indiferenţa faţă de eforturile constructive. E concluzia amară a unei experienţe de diplomaţie culturală de mulţi ani. Ce să aleg din cele mai bine de 500 de manifestări organizate de-a lungul anilor la Paris? Pentru că ele se păstrează, aproape toate, vii, în memorie. De care să-mi amintesc? De aceea care îmi este cea mai dragă: seria celor şapte ediţii pariziene ale „Colocviilor Blaga” şi Caietele Blaga, prin care am creat o tradiţie. Şi ce anevoie se creează tradiţiile! Din păcate, aceasta tradiţie a murit odată cu plecarea mea! Să amintesc de colocviul „Modelul spiritual şi viitorul Europei”, organizat cu participarea unor personalităţi de prim rang din 12 ţări? De colocviul Lupaşcu de la Academia Franceză, organizat împreună cu Basarab Nicolescu? De faptul că am obţinut pentru România programul „Les belles étrangčres”? De seria de monografii „Les Roumains de Paris”, la editarea cărora am pus umărul? De „Luna culturii clujene”? De zecile şi zecile de expoziţii, concerte, seri literare, conferinţe...?

- Ce vă place şi ce nu vă place în Clujul nostru?
- Îmi plac, mai nou, spaţiile pietonale, bistrourile revărsate pe trotuare, micile magazine aranjate cu gust, care dau vechiului centru un aer european. Aş adăuga, nu pentru că sîntem în septembrie, că-mi plac cu disperare toamnele împărăteşti ale Clujului şi nu puţine generaţii au fredonat versul meu: „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”. Nu-mi place că legendara sa boemă a fost înlocuită de una grobiană şi pedestră, că ne invadează mojicia şi prostul-gust şi că bunul simţ e din ce în ce mai rar, nu-mi place că acel spaţiu de răsfăţ intelectual, care era cafeneaua clujeană, aproape nu mai există. Nu-mi place aerul lui actual de sastiseală şi belferie, nu-mi place că, dintr-o proastă înţelegere a modului de-a fi, generaţiile artistice se ignoră, în cel mai bun caz. Nu-mi place că puncte esenţiale din memoria lui urbanistică, precum Continentalul sau fosta clădire a CEC-ului, stau să se ruineze. Nu-mi place că nu-l iubim pe măsura frumuseţii şi legendei lui.

- Care este profesiunea dvs. de credinţă artistică?
- Cred în puterea artei de a nu-l lăsa pe om singur în faţa lui însuşi, a agresiunii istoriei şi a neantului!